"Daca prima oara m-am pregatit de procedura cu toata puterea si speranta, dezamagirea unei singure liniute m-a dat complet peste cap. Am inceput stimularea pentru a doua procedura (de data aceasta cu 50 mg Clostilbegyt) mai mult la insistentele iubitului meu si ale medicului - care imi explica atat de frumos ca e bine sa incerci 3 proceduri consecutiv.
Prima oara mi-a fost frica mai mult de necunoscut decat de procedura in sine. Citisem pareri pro si contra si stiu ca daca sunt relaxata si increzatoare pot controla durerea. Si chiar asa a fost la prima IA.
Doar ca, de data aceasta, lucrurile mi-au scapat de sub control. Cred ca de vina a fost incordarea mea, pe care o pot explica destul de greu in cuvinte. O simteam mai degraba ca pe un blocaj psihic care imi controla corpul si ma paraliza de frica.
Am simtit durerea in ovare, in uter si in fiecare particica a corpului. Incercand sa relaxez sezutul, am strans din pumni si din dinti, numarand in gand ca sa se termine mai repede cosmarul. Simteam ca ma chinui degeaba, ca si cand m-as fi maltratat singura. Simteam ca durerea e o pedeapsa divina, o cruce pe care trebuie sa o duc pentru neputinta mea de a fi mama. Cele doua experiente de IA au fost complet diferite una de cealalta, desi am fost acelasi pacient, cu acelasi medic si aceeasi asistenta. Doar gandurile mele erau altele, iar sperantele piereau usor usor. Au pierit de tot in momentul in care am primit din nou verdictul care ma condamna la nefericire: o noua liniuta, solitara ca atatea altele...
In acel moment am luat o hotarare importanta: daca Dumnezeu vrea sa fiu mama, am sa fiu oricum. Daca nu, ma rog sa imi dea putere sa accept voia Lui, insa nu ma mai torturez in halul acesta. A fost o experienta traumatizanta, care ma va urmari toata viata. Si nu stiu ce a fost mai greu de suportat: durerea din timpul procedurii sau sufletul zdrobit si neputinta din momentul primirii verdictului..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu