Pe fuga, pe fuga si iar pe fuga

In adolescenta tanjeam dupa Bucuresti si agitatia lui. Aveam impresia ca in Capitala "fug cainii cu covrigi in coada" - cum ii placea bunicii mele sa glumeasca atunci cand ii povesteam despre visele mele marete, care urmau sa se realizeze aici.

Bine spune o voba romaneasca: "Da-mi, Doamne, mintea de pe urma!" Cu ochi de licean vezi lumea in roz, si oricat ti s-ar spune ca lucrurile sunt asa si pe dincolo, tu spui NU si pace. Odata ajunsa in Capitala, orbita de fericirea admiterii la facultate, la buget, si extaziata de ofertele tentante de lucru, chiar din primul an de studiu, mi-am zis ca e vremea sa imi iau viata in piept, iar independenta financiara fata de parinti mi-a dat aripi si mai mari.

Insa, in goana dupa cunoastere si bani am trecut aproape insesizabil de la un stil de viata sanatos la unul agitat, cu mese sarite sau luate pe graba, cu intalniri din ce in ce mai rare cu prietenii si mare parte din timp petrecuta in redactie sau pe teren. Curand au aparut grijile, una dupa alta, iar stresul pandea la fiecare pas, gata-gata sa ma icolteasca.

Dupa cativa ani de cotidian, am regasit cat de cat linistea in redactia unei reviste. Programul mai lejer si oamenii extraordinari cu care am intrat in contact in toti acesti ani mi-au bucurat sufletul si mi-au luminat mintea. Dupa fiecare interviu ma simt mai bogata, mai implinita. Buni sau rai, interlocutorii  au experiente de viata diferite, si de la fiecare ai cate ceva de invatat. Sa imiti gesturi pentru a face bine, sau sa eviti situatii pentru a ocoli raul, toate sunt la latitudinea noastra. Exemplele curg, depinde de fiecare in ce directie doreste sa se indrepte.

Si, totusi, cu regret o spun ca, in Bucuresti, linistea nu poate dura o vesnicie. Oamenii sunt tot timpul pe fuga, iar daca as face un sondaj in buricul targului as indrazni sa pariez ca multi nici nu stiu de ce sunt asa. Chiar si eu, ma trezesc in unele dimineti atat de binedispusa, de relaxata, imi iau timp suficient dimineata pentru a ma pregati in voie pentru plecare, meditez in statia de tranvai la verzi si uscate, dar ma trezesc rapid cu picioarele pe pamanat cand ajunge tranvaiul in statie si apare goana dupa locuri. Nu locuri pe scaune, ci chiar si in picioare, adesea pe treapta cea mai de jos a scarii.

Dar si cand RATB-ul este liber si transportul se desfasoara lejer, ajungi in Piata Unirii/Romana, unde toata lumea alearga. Incotro? Dumnezeu stie. De multe ori eu, personal, nu m-as grabi, dar parca ma imping de la spate ceilalti parteneri de pe trotuar, iar daca nu grabesc pasul deja ma vad calcata pe picioare. Si e pacat de incaltaminte... Asa ca ma trezesc alergand pe trecerea de pietoni, parcurg in 5 minute distante pe care in mod normal le-as face in 10, respir greu, dar usurata ca am ajuns, de parca m-ar fugari cineva.

Cred ca acesta este motivul pentru care, in ultima vreme, imi doresc din ce in ce mai des sa fug din Bucuresti, sa ma bucur de adevarata liniste, la tara sau la munte, in sanul naturii statice, ce ma primeste ca un parinte iertator ca am ignorant-o atata vreme.